Sunt un maniac?

William Hogarth

Sincer, cred că am toate simptomele menţionate în acest articol: http://en.wikipedia.org/wiki/Mania . Deci, pot fi considerat drept „maniac”. Dar partea bună este că, după părerea mea, toate aceste caracteristici sunt pozitive…

Mania a fost mereu considerată a fi opusul depresiei. Ea este de obicei o stare de bine, energie şi optimism.  Aceste senzaţii pot fi atât de intense, încât persoana poate pierde contactul cu realitatea. Când aceasta se întâmplă, individul crede lucruri ciudate despre personalitatea lui şi, adeseori, poate reacţiona în moduri penibile, sau chiar periculoase.

Cred că am redat cel mai bine partea „… pierde contactul cu realitatea” în Iconophobic, după cum am şi spus:

„Nu ştiu dacă iconophobia este chiar o problemă psihologică, dar mi-a plăcut ideea de alienare morbidă faţă de imagini, reprezentări şi realitate, în general.”

Revista virtuală „Sea of Tranquility” a susţinut faptul că albumul Iconophobic ar conţine „viziuni claustrofobe” sau că „impresia este cea de gol dureros”, luând forma unei „mărturisiri tulburătoare despre viaţa mea din oraşul natal, Teheran”.

În mod normal, nu ştiu dacă aceasta este o stare ce prevalează în rândul muzicienilor sau nu…Dar mă gândesc că pentru a crea o asemenea artă abstractă cum este muzica, a trebuit să pun în echilibru acele calităţi bizare, cu cantităţi neobişnuite de „stare de bine, energie şi optimism”.

În realitate, pentru mine, toate acestea sunt moduri de a supravieţui şi de a continua să respir în sfera percepută cu ochii drept Lumea Oamenilor – ciudată, întunecată şi luminoasă, în acelaşi timp.

Iconophobic (2010)

„Iconophobic” este lumea mea şi o iubesc, oricât de periculoasă ar fi, după cele menţionate de publicaţia online DPRP: „Trebuie să păşiţi cu grijă dacă intraţi în lumea iconophobică a lui Salim Ghazi Saeedi. Aţi fost avertizaţi.”