Din păcate acest articol este disponibil doar în English.

Din păcate acest articol este disponibil doar în English.
Din păcate acest articol este disponibil doar în English.
Din păcate acest articol este disponibil doar în English.
Din păcate acest articol este disponibil doar în English.
Sincer, cred că am toate simptomele menţionate în acest articol: http://en.wikipedia.org/wiki/Mania . Deci, pot fi considerat drept „maniac”. Dar partea bună este că, după părerea mea, toate aceste caracteristici sunt pozitive…
Mania a fost mereu considerată a fi opusul depresiei. Ea este de obicei o stare de bine, energie şi optimism. Aceste senzaţii pot fi atât de intense, încât persoana poate pierde contactul cu realitatea. Când aceasta se întâmplă, individul crede lucruri ciudate despre personalitatea lui şi, adeseori, poate reacţiona în moduri penibile, sau chiar periculoase.
Cred că am redat cel mai bine partea „… pierde contactul cu realitatea” în Iconophobic, după cum am şi spus:
„Nu ştiu dacă iconophobia este chiar o problemă psihologică, dar mi-a plăcut ideea de alienare morbidă faţă de imagini, reprezentări şi realitate, în general.”
Revista virtuală „Sea of Tranquility” a susţinut faptul că albumul Iconophobic ar conţine „viziuni claustrofobe” sau că „impresia este cea de gol dureros”, luând forma unei „mărturisiri tulburătoare despre viaţa mea din oraşul natal, Teheran”.
În mod normal, nu ştiu dacă aceasta este o stare ce prevalează în rândul muzicienilor sau nu…Dar mă gândesc că pentru a crea o asemenea artă abstractă cum este muzica, a trebuit să pun în echilibru acele calităţi bizare, cu cantităţi neobişnuite de „stare de bine, energie şi optimism”.
În realitate, pentru mine, toate acestea sunt moduri de a supravieţui şi de a continua să respir în sfera percepută cu ochii drept Lumea Oamenilor – ciudată, întunecată şi luminoasă, în acelaşi timp.
„Iconophobic” este lumea mea şi o iubesc, oricât de periculoasă ar fi, după cele menţionate de publicaţia online DPRP: „Trebuie să păşiţi cu grijă dacă intraţi în lumea iconophobică a lui Salim Ghazi Saeedi. Aţi fost avertizaţi.”
Un muzician “progresiv” nu cunoaşte limite. Moştenirea strămoşilor lui Salim Ghazi Saeedi curge prin venele sale.
Teheran, Iran – Salim a crescut în Iran, o ţară foarte mândră de arta sa antică. Cu toate acestea, încă din frageda-i copilărie, Salim abia a urmat câteva cursuri de muzică tradiţională iraniană. Un lucru interesant: acum, după cinci ani de când compune muzică şi patru albume lansate în special în genul rock progresiv, Salim află constant noţiuni despre temele privind Orientul Mijlociu şi foloseşte influenţe persane.
Misterul oriental din temele muzicii estice, cu elemente de dans tradiţional, în combinaţie cu energia brută a rock-ului occidental, ar putea duce la un rezultat senzaţional. Spre uimirea lui Salim însuşi, acesta menţionează: “Gustul meu în materie de muzică a fost mereu orientat spre jazz, blues şi rock modern. Niciodată nu am studiat muzica orientală, nici nu am ascultat un astfel de album din proprie iniţiativă! De altfel, dacă există vreo influenţă estică perceptibilă în muzica mea, aceasta s-a întâmplat cu totul involuntar.”
În acest sens, se poate concluziona că, în calitate de muzician, indiferent de genul pe care îl preferi sau genul pe care obişnuieşti să-l asculţi, uneori nu poţi să-ţi neglijezi originile, care au rămas în sângele tău timp de secole! Următoarele reacţii privind ultima lansare a lui Salim, “Iconophobic”, ar putea sta drept mărturii ale originii sale orientale, în vreme ce gustul său muzical înclină spre tradiţia occidentală.